Un vis. O lume plina de povesti frumoase. O lume unde poti sa fi tu asa cum esti. O lume in care poti evada cand vrei. O lume de vis.

Cam asta ar fi mai pe scurt de zis despre noul album a lui Neige.

Dat fiind ca in ultima perioada m`am jucat mai mult cu post-rock`ul, mi`a fost foarte usor sa`mi dau seama de influentele acestui gen in categoria in care a fost inclus proiectul Alcest de la inceput: black metal.

Combinatia acestor doua genuri este mai mult decat bine venita si ca drept urmare, vocea lui Neige poate fi considerate drept element de legatura dintre acestea, o punte intre cele doua.
“Écailles de Lune [Part I]” incepe intr`un fel sau altul, mai mult sau mai putin, ca fiind post-rock, urmand mai apoi sa devina black metal. Deja cand Neige incepe sa`si faca simtita prezenta, pot spune ca aceste doua elemente parca nu se mai simt, toata atentia fiind concentrata asupra vocii hipnotizante a lui Neige.

De putine ori mi s`a intamplat sa imi fie toata atentia asupra unei singure voci, si pot numi aici: Dead Can Dance (implicit Brendan Perry), Ulver, Arcana (implicit Peter Bjärgö).

Mi`a placut ca a cuprins aceleasi versuri in doua moduri. Una mai post-rock, si alta mai black metal. “Écailles de Lune [Part II]” este mai mult black metal, iar vocea lui Neige este aceesi cu care ne`a obisnuit in proiectul Peste Noir.

Odata cu “Percées de Lumière” intensitatea instrumentalului atinge cote maxime, fiind piesa din varf de pe acest album.

“Abysses”, asa cum este si titlul, te duce pe marginea abisului si apoi te arunca in el sa`i cuprinzi mai bine esenta. In acea cadere libera stii ca esti in siguranta purtat de ecouri si picurii de apa ce se aud, cam ca Alice cand cade in vizuina iepurelui: o lunga calatorie pana la fund, diferenta fiind ca nu exista fund in “Abysses”.

In “Solar song” nu exista nimic altceva decat ritmurile post-rock`iste si vocea lui Neige, fara versuri. Doar ascultand “Solar Song” parca simti exploziile solare si totodata te simti plutind in spatiu, relaxandu`te la privelistea minunata oferita de instrumental.

“Sur l’Océan Couleur de fer” te plimba prin lumea de vis purtat pe valuri calme.

Albumul de la un cap la altul este o combinatie de culori intr`un mediu destul de sumbru, intr`un fel sau altul.

O contradictie de sentimente emanate, mai multe usi deschise ce duc spre lumi pline de necunoscut, dar in acelasi timp atat de familiare. De la inceput mi`am spus ca acest album pare a fi ca o femeie prinsa in mrejele visului ei. Finalul mi s`a parut neterminat. Ma asteptam la mai mult dupa ultima piesa, ma asteptam ca cele 42 minute sa nu se termine.

Oricum ar fi pot spune doar ca acest album este o poarta catre o lume plina de un necunoscut cunoscut, o lume ce iti sta la picioare, o lume ce e gata oricand sa te prinda in mreje atunci cand dai “play”.

Recenzie in engleza aici.

Dupa o intarziere tipic romaneasca de 50 minute au urcat pe scena constantenii de la White Walls.

Am ramas placut surprinsa la performanta lor. Mai mult progressive as putea spune.
De prea multa vreme nu mai ascultasem o astfel de muzica, si nu pot sa spun decat “multumesc, baieti” si nu doar pentru reamintirea unui astfel de gen cat pentru prezenta unor astfel de acorduri imbinate cu o voce mai mult decat buna de ascultat. Trebuie sa mentionez ca au inceput cu un desert numai bun de savurat intitulat nu savarina, ci “Friends for a while”. Din punctul meu de vedere puteau lasa cireasa de pe tort pentru final. Nu spun ca restul nu erau bune, dar aceasta melodia mi`a uns fufletul. Melodie ce te umple de energie si totodata te si calmeaza. O combinatie mai mult decat binevenita.
Totusi se poate spune ca au inceput bine, deoarece aceesi melodie a animat publicul si l`a mentinut viu pe tot parcursul performantei lor.
Deja cand incepuse “The Lost Art of Chapeaugraphy” publicul se incalzise si se obisnuise cu ritmurile baietilor.
Am avut parte si de pogo, un pogo destul de civilizat, fara sange si vanatai (prea mari).
Cand incepuse “Sinners” parca ma simteam atrasa mai mult de scena si dorind sa iau parte la agitatia din fata scenei. Baietii astia au un “ceva” ce te fac sa vrei mai mult si sa te eliberezi.
A urmat “Curtains” piesa ce se vedea ca era pe placul publicului.
Pot sa spun pe fata ca nu ma asteptam la o asemenea performanta. Au fost cat de poate de profesionali baietii. Din pacate, si dupa cum mi`a fost mentionat, nu a mai fost timp si de un bis. Pacat.
Nu imi amintesc sa se fi produs vre`o gafa pe scena (o fi de la alcool sau pentru ca i`am ascultat pentru prima oara), dar cert este ca data viitoare cand vor presta pe o scena constanteana voi fi prezenta.

Playlist:
Friends For A While
The Lost Art Of Chapeaugraphy
Sinners
Curtains

Dupa 15 minute de pregatiri au urcat pe scena cei de la Psychogod.
O combinatie de metal greu, cu growl, si ceva clapa, as putea spune si un pic de industrial.
De cand au inceput mi`am dat seama ca am de`a face cu ceva mai cunoscut urechilor mele, ceea ce mi`a pus instantaneu un zambet pe fata.
Cristina, vocala, nu a ramas pe scena si a coborat pe alaturi de public, ramanand acolo pe aproape intreaga prestatie.
Nu pot sa nu mentionez ca au avut ceva problem cu sunetul din monitoare si ca la un moment dat Dan, chitaristul, a ramas ‘deconectat’. Dar asta nu a dezamagit pe nimeni, mai mult a fost privit ca un moment amuzant.
Desi la inceput nu vedeam rostul clapei, pe parcursul prestatiei aceasta s`a integrat chiar bine.
Din tot playlistul am remarcat mai mult “Against the war”, “Blind” si “Godophobia”. Unde growlingul Cristinei s`a facut mai mult decat remarcat, iar intrumentalul si`a lasat amprenta asupra mea.
Pe tot parcursul concertului Cristina a stiut cum sa pastreze legatura cu publicul. Si asta a contat foarte mult. Si dat fiind aceasta legatura creata (intre public si formatie) am avut parte si de un bis, din nou “Godophobia”.

Playlist:
Intro
Stop
No More
Against the War
Confused
Lost
Blind
We Are Not
Freedom
Godophobia
Inferior
Outro
Godophobia (bis)

Din motive ce tin de sanatatea mea nu am mai putut sta pana la finalul concertului, astfel ratand trupe cunoscute (Code Red si Deliver the God) si capul de afis – Deadeye Dick.

Ceva poze:

White Walls

Psychogod

I was waiting for such a long time to see Alice. With that frolicsome Johnny Depp as the Mad Hatter. I had so many expectations when I saw the pictures aswel.

And I saw the movie.

And plainly I say to you the movie is bad.

Not quite so bad, but it`s alike The Chronicles of Narnia, LOTR. It`s something else, something not quite good.

I was expecting the original story, not an attempt of a sequel. I did not like Mia Wasikowska. I don`t see Alice like that, I mean she`s good, she`s almost like a child, she has this naive look. But that`s not how I pictured Alice.

I liked however Depp and Helena. Helena is amazing. The part was ment for her, and she played it so well. And I was surprised to hear the voice of Alan Rickman as the blue caterpillar. I was in a way happy of the distribution.

As much as I try I can`t be objective. We`re talking about Burton. Actually about the Burton-Depp duet.

Now…the movie is 3D. But I haven`t seen it at the cinema, that`s that, I was so lazy. I saw it at a friend`s pub. When the movie was over I had only one question: “is it over?”. It did not surprised me at all. It`s just a fantasy movie, that`s all. I`m now wondering if it is really directed by Burton. This kind of fantasy? It`s a bad sequel, a meaningless sequel. I have no idea what Burton wanted to express through this movie.

I was left with a bitter taste and I can only say “pity”. I look forward for more Burton movies, but I won`t be as eager as before.

TRIORE

CASCADEUR

KIM LARSEN

TRIARII

ROME

ORDO ROSARIUS EQUILIBRIO

SPIRITUAL FRONT

And so another fine night ended. Looking forth to the next event.

We all know the story of Pongo and Perdita and their 15 puppies. The adventures they have, the journey that Pongo and Perdita take to save their puppies, stolen by Cruella De Vil`s associates: Jasper and Horace.

When I first saw this movie I immediately fell in love with dogs, winter and, quite unsuitable to say, the English lands. Although now, after years and years since I saw the animation, (in this time I never saw it again) I realized that there are some mistakes: visual, in dialogues, but I passed them.

I always loved the idea of the “twilight bark”. The canine 911 if we can say so. From dog to dog, the news about the ‘dognapping’ that hit Pongo and Perdita`s home, spread through almost all England.

And the adventure begin. The long journey of Pongo and Perdita, was ameliorated by animals that they encountered along the road, and helped them beat the cold weather outside. Not only they received help from fellow creatures, but also from other creatures. Their goodwill can show us the kindness and aid that one can rely on, and the kindness that we people can show one to each other. A feature that we, humans, should have.

A happy part that I must say I laughed at, even now after years and years, is the part that the puppies, lead by that weird cat, tried to flee from Horace and Jasper, the puppie`s kidnappers.

The way back to London, all of the Dalmatians, is filled with ‘goods and bads’, happy and sad situations. But never the less, a happy ending was predictable, we are talking about a kids movie.

A very good animation, an animations that will teach children about demeanour, what a hand given out to those that need it means. All in all it`s also an educational animation.

This is an animation that I will play to my kids.

‘Mary and Max’

In primul rand faceti cunostina cu Mary si cu Max:

O poveste simpla despre o fetita pe nume Mary din apropierea orasului Melbourne, Australia, ce traieste cu o mama alcoolica si un tata ce are ca hobby impaiatul pasarilor, si are ca un prieten o gaina pe nume Ethel; si un barbat pe nume Max din mijlocul oarsului ce nu doarme, New York. Barbat obez cu probleme mentale, ce are 3 teluri in viata: prieteni, ‘The Noblets’ (desen animate) si ciocolata. Max este inscris intr`un club pentru cei cu probleme de greutate ce vor sa slabeasca. Max se duce la psiholog. Lui Max ii place sa joace la loto. De ani de zile foloseste aceleasi numere. Max are un pestisor ce a fost schimbat de mai multe ori dat fiind scurta durata a vietii pestelui. Mai are un papagal, niste melci si o pisica gasita pe strada ce a ramas doar cu un ochi datorita unor copchii foarte ‘cuminti’.

La un moment dat, cand Mary era la posta cu mama ei care “imprumuta” (a se citi fura) o cutie plina cu plicuri, Mary se uita prin cartea de telefoane, si alege un nume la intamplare cui sa`i scrie – fiind dornica sa afle de unde provin copiii in America.
Asa se face ca Mary incepe sa`i scrie lui Max, cerandu`i la sfarsit sa`i fie prieten.

Povestea se continua pe vreme ce anii trec, si ei se sfatuiesc in diverse probleme cum stiu ei mai bine. Mary se marita cu vecinul ei, are un copil, se duce la facultate, scoate o carte despre problema psihica a lui Max. Max intre timp castiga la loto si isi cumpara o provizie pe viata de ciocolata si o colectie completa cu jucariile desenelor animate ‘The Noblets’.

Filmul se termina in apartamentul lui Max, in care Mary venind in vizita cu pruncul ei in spate si doo geamantane, il gaseste pe prietenul ei mort. Dar constata ca el a murit fericit, privindu`si tavanul plin de scrisorile primate de la ea.

Un film foarte fain. O poveste ce unii din au trait`o (ma refer numa la partea de pen-pals), o poveste ce ne readuce aminte despre lucrurile simple in viata ce ne pun un zambet pe fata, o poveste despre o prietenie adevarata ce trece cu bine peste toate gropile in care da. O poveste despre o lume tulburatoare, dar in care putem gasi pe cineva in care avem incredere.

Cateva cuvinte mi`au ramas in cap din acest ‘film’. Cuvinte scrise de Max catre Mary: “When I was young, I wanted to be anybody but myself. Dr Bernard Hazelhof said if I was on a desert island then I would have to get used to my own company – just me and the coconuts. He said I would have to accept myself, my warts and all, and that we don’t get to choose our warts.
They are a part of us and we have to live with them. We can, however, choose our friends and I am glad I have chosen you. […] You are my best friend. You are my only friend.”

Un film ce merita vazut.

Povestea incepe cu un cuplu. Un cuplu mai neconventional, am putea spune: Frank, student in primul an, venit acasa pentru vacant de vara, si Natalie, o tanara mama a doi copii, in divort cu Richard Strout, un barbat predispus la violenta.

Cei doi copii sunt total diferiti: Jason agreaza noul prieten al mamei, dar Duncan il iubeste pe tata, si doreste ca acesta sa ramana cu ei.

Parintii lui Frank sunt de pereri diferite fata de relatia fiului lor: Ruth Fowler, mama, dirijoare a corului scolii, desi o place pe Natalie, nu este de accord cu relatia lor, avand in vedere ca viitorul fost sot al Nataliei este inca in jurul lor; Matt Fowler, tatal, doctoral orasului, accepta relatia fiului lui, creazand ca nu este o relatie serioasa.

Treburile devin serioase dupa ziua de nastere a lui Duncan. Petrecerea a fost data la casa familiei Fowler, a venit neinvitat Richard. Vazand ca nu este binevenit a plecat. Seara s`a reintors, gasindu`i pe cei doi indragostiti impreuna. Astfel l`a lasat pe Frank cu ochiul vanat.

Dar lucrurile deja se afunda, cand dupa o discutie intre tata si fiu, Richard afla de la Duncan ca Frank mai petrece noptile pe la Natalie. Astfel intr`o zi, dupa o cearta intre Natalie si Richard, acesta pleaca pentru cateva ore, Natalie ii cere ajutorul lui Frank, dar Richard il gaseste in casa si fara regret il ucide.

In tribunal se stabileste cautiunea, iar procesul are ca verdict crima fara premeditare, si pentru aceasta Richard va putea sta intre 5-15 ani in puscarie. Richard iese pe cautiune si mereu are drumurile intersectate cu cele ale doamnei Fowler, ea nemaiputand suporta sa vada criminalul copilului ei liber. Astfel sotii Fowler ajunge in pragul disperarii.

Matt ajunge sa il ucida pe Richard, in fata cabanei prietenului lui, care a acceptat sa`l ajute sa se razbune.

Avand in vedere ca asa s`a incheiat filmul, am ramas totusi cu sufletul la gura. Acest tip de final este pe aceeasi linie cu imaginea filmului.

Per total este vorba de o drama traumatizanta, ce te face sa te uiti mai atent la cei din jur, avand in vedere ca astfel de cazuri se pot intampla si realitate.

Si azi cautand ceva noutati pe net, prin presa, am dat peste stirea asta: “Supa de fetus uman, delicatesa pentru bogatanii chinezi”. Stirea mi`a fost procurata de cei ce au facut ca stirile de la ora 5 sa fie atat de faimoase.

AVIZ CELOR CU CU INIMI SLABE! Pun poza:

Am ramas cu ochii cat cepele, mi`am tras suflul si am dat click pe imagini. Primele imagini nu mi`au starnit cine stie ce greata sau revolta, ca deh am mai vazut pe net avorturi si stiu cum arata un fetus. Dar ultimele trei poze m`au facut sa ma intreb cine permite asa ceva. E totusi o forma de canibalism. Deci sa inteleg ca Fish si Chikatilo au fost condamnati degeaba? Pe nedrept?

Albert Fish a fost bolnav mintal si a ajuns sa comita canibalism de placere. El a fost prins datorita unei scrisori trimise catre familia unei fetite ce a ajuns sa fie victima lui. Acea scrisoare continea: “Grace sat in my lap and kissed me. I made up my mind to eat her, on the pretexte of taking her to a party. You said yes, she could go. I took her into an empty house in Weschester. I told her to reamin outside. She picked wild flowers. I went upstairs and striped all my clothes off. I knew if I did not, I will get her blood on them. When all was ready I went to the window and called her. Then I hid in the closet untill she was in the room. When she saw me naked she began to cry and tried to run downstairs. I grabbed her and she said she would tell her mama.First, I striped her naked. How she did kick, bite and scratch. I choked her to death. Then cut her in small pieces, so I could take my meat into my rooms, cook and eat it. How sweet and tender her ass was roasted in the oven. It took me 9 days to eat her entire body. I did not fuck her. Though I could have, have I wished. She died a virgin.”

Andrei Chikatilo a trait o viata grea. Te trezeai dimineata si mergeai pe strada si vedeai parti umane in gurile cainilor, vedeai la vecinul in farfurie degete umane, te intrebari de unde le procura. O copilarie destul de traumatizanta. El a ajuns sa omoare si sa consume partile genitale, sa mutileze victimele inspre a`si oferi placere.

Dar, acest articol nu are ca tema criminalii in serie ce au pasit pragul canibalismului, ci are ca tema canibalismul modern, curat. Ne`am obisnuit cum asiaticii au la baza mancaruri pe baza de caini, gandaci, maimute, sobolani. Dar sa ajunga sa deguste fetusi, e prea de tot.

Mi`e teama sa ma gandesc la ce stiri va aduce ziua de maine.

Dupa ceva ore bune petrecute in fata unui ecran ce transmite radiatii din cauza unor proiecte ce cu greu le`am dat de cap (tind sa multumesc: unei persoane in mod direct si alteia in mod indirect), observ ca se face ora 3 si ceva noaptea. Nefiind adormita dar totusi avand nevoie de ceva ore de somn, am zis sa ma bag in pat si sa`mi incerc norocul cu ceva filme date la teve. Neavand program am inceput sa butonez.

Si norocul o tinut cu mine: am dat peste imparatul mustelor. Nu am prins vr`o 20 de minute din inceput, dar asta nu conta. Auzisem multe vorbe de bine despre acest film (1990). Nu vazusem nici filmul, si nici cartea n`o citisem. Da, mare pacat, stiu!

Sa zic totusi despre ce e vorba: 12 copchii, cu varste pana in 12 ani, au ramas naufragiati pe o insula cu (,) capitanul lor, care acesta intr`un final moare de mana lor, din frica mai mult. Tipologia si ierarhia umana sunt bine definite. Odata cu moartea capitanului lor, grupul compact si bine organizat de baieti, devine din ce in ce mai subred, pana la urma divizandu`se in doo: un grup bine organizat, rational condus de Ralph, si un grup ce e fuarte aproape de primitivism condus de Jack. Acest din urma grup, prins in euforia vanatorii de mistreti si dornici de a fi ei cei cu ultimul cuvant de spus, ajung sa nu mai simta compasiune si remuscare chiar si atunci cand anumiti baieti mor de mana lor.

Trebuie sa recunosc ca am tresarit si am ramas socata de anumite secvente, nu cum ca efectele erau bune sau nu mai vazusem creeri imprastiati, ci pur si simplu prin simplul fapt ca acei copchii erau capabili de asa cruditate.

Finalul insa m`a lasat cu ochii mari ca cepele. Ralph ajunge sa fie ‘vanat’ de Jack si restul baietilor. Ralph incercand sa`si salveze viata fugind, ajunge pe plaja unde da nas in nas cu salvatorii pe care ii asteptau de atat vreme. Acest fapt l`a facut sa planga, iar pe vantori i`a facut sa ramana inmarmurati.

Un final brusc.

Totusi povestea nu este incheiata, si comportamentul ‘vanatorilor’ este regasit in ziua de azi in majoritatea oamenilor din jur (numa refer la capacitatea de a comite crime, desi nici acest comportament nu e de neglijat).

Nu pot sa spun decat ca, iar, mi`am pus intrebari despre societatea din ziua de azi, si m`a facut sa realizez, inca odata, cum oamenii sunt prizonierii statutului social.

Nici nu am cuvinte cum sa descriu ce sentimente mi`a starnit acest film. Intr`un fel mi`e rusine de mine ca nu am vazut acest film mai devreme, ca sa nu mai spun de faptul ca nu am citit cartea. Dar sa spun totusi saru`mana ca l`am vazut si acuma. “Niciodata nu e prea tarziu”, nu?